luni, 24 ianuarie 2011

Amintiri


Imi aduc aminte de cand mergeam la gradi, de cum ma ducea bunicul meu acolo si asteptam cu sufletul la gura sa fie si verisoara mea acolo. A fost un eveniment cand m-a dus mama. Imi amintesc cum m-am asezat pe o bancuta de lemn de dimensiuni liliputane si cum ma prefaceam ca imi dezleg sireturile, privind insa pamantul, dar prefacandu-ma extrem de preocupata, ca sa nu mi se vada lacrimile siroindu-mi pe fata. Dar nu ma puteam preface pentru totdeauna si odata si odata tot trebuia sa imi ridic privirea. Imi aduc aminte ca de indata ce mama m-a vazut m-a imbratisat si m-a asigurat ca ne vom vedea curand, incercand sa imi distraga atentia aratandu-mi dulapul verisoarei mele. "Azi sigur ca vine"; dar dulapul era gol, umerasul unde ar fi trebuit sa ii atarne hainuta era neatins, iar papuceii erau de nevazut. Imi amintesc cum tresaream la fiecare fetita ce venea, poate la fel de amarata ca si mine, insotita de vreo ruda, sperand ca va veni.
Imi amintesc cum mi-am pierdut primul dinte in timp ce mancam obisnuitul meu pranz:un mar taiat felii, pus intr-un pahar rosu, acoperit de o punga de nylon. Simteam ca trebuie sa il pierd din clipa in clipa, asa ca imi era teama sa musc cu toata forta. Totusi, am fost neatenta si am simtit o intepatura in locul dintelui din fata, mi-am coborat privirea si am vazut urme de sange. Mi-am dus mana la dintii din fata si am constatat ca nu mai era acolo. Dar unde a cazut? Pe masa nu se zarea nici urma de dinte, dar am vazut o linie rosiateca ce serpuia in josul fetei de masa. Cu maini tremurande, am dat-o la o parte si l-am vazut: dintele meu; primul meu dinte cazut. Eram usurata ca scapasem asa de usor, dar si fascinata micul meu dintisor alb, asa ca nu m-am putut abtine sa nu-l ridic de pe jos. Mi-am intins mana, dar nu ajungeam la el, asa ca m-am intins mai tare, pana cand tot corpul meu a ajuns sub masa. In patru labe, inaintam anevoios printre picioarele celorlalte fete ce isi vedeau nepasatoare de pranzul lor. Iar eu imi cautam ceea ce era al meu. Desi nu mai facea parte din corpul meu, nu puteam renunta asa de usor la el. In sfarsit am ajuns si mi-am intins o manuta dupa el. Mi-am patat doua degete cu sange, dar nu imi pasa; am ajuns la ceea ce era al meu; era din nou in posesia mea. (Cred ca si in astazi il mai am pe undeva)

Un comentariu:

  1. Imi pare rau ca nu am venit atat de mult timp la gradinita. Imi pare rau ca te-am lasat singura. Tot ce imi amintesc din perioada aceea e ca aveam "probleme cu inima" si ca mergeam mult prin spitale si ca odata a trebuit sa stau timp de 24 de ore cu niste ventuze lipite de piept care sa imi inregistreze bataile inimii. Nu imi amintesc de un diagnostic sau de ceva asemanator.
    Imi amintesc in schimb ca la sfarsitul anului m-am intors la gradi si ca toti copiii primeau un dosar cu ceea ce au lucrat in timpul anului. Iar dosarul meu era gol. Niciodata nu mi-a mai fost atat de rusine ca in ziua aceea.

    RăspundețiȘtergere