Amintiri pt. 2

Imi amintesc curtea bunicilor mei, poarta verde cu o gaura pe unde isi strecura mereu capul tata cand venea sa ma duca la plimbare, polita pentru sticlele de lapte, cutia postala pe care o verificam de fiecare data cand ajungeam cu tricicleta pana la poarta. Imi amintesc cum stateam cu bunicul meu afara si ma invata cum sa desenez libelule; aveam un caiet intreg cu libelule, de toate formele si dimensiunile. Imi amintesc foarte putine despre bunicul meu. Stiu ca nu imi dadea voie sa ma uit la desene cat vroiam eu, mereu imi interzicea sa stau mai mult de 2 ore/zi; zicea ca imi stric ochii. Imi amintesc de televizorul nostru primitiv, care nici macar nu avea telecomanda, trebuia sa ma ridic de pe pat ca sa schimb programele(nu ca as fi avut ce sa schimb din moment ce programul meu preferat era Cartoon Network, ocazional Tvr1 urmaring Teraur folcloric). Familia Adams si Scooby Doo erau preferatele mele, desi eram mereu suparata de ce nu arat si eu ca si Daphne, doar era idealul meu de frumusete feminina pe atunci. Imi amintesc cat de mult imi placeau fulgii de porumb; daca incepeam o cutie nu ma lasam pana nu o terminam pe toata. Daca ma gandesc mai bine, era printre singuele mancaruri pe care le mancam cu placere, alaturi de batoanele Kit-Kat primite de la ceva vecina care le-a adus din Germania. Imi amintesc cat de tare detestam ora mesei pentru ca stiam ca mi se va pune o portie monstruoasa in fata si voi fi obligata sa o mananc pe toata. Dar daca eram "recompensata" cu cun Kit-Kat la sfarsit merita sacrificiul. Imi aduc aminte cand mancam in veranda si am fost muscata de un viespe. De atunci am o problema cu zburatoarele care inteapa. Imi amintesc cat de mult imi placeau ouale Kinder. Mereu primeam unul drept rasplata dupa ce ma intorceam de la doctor. Imi amintesc cand a trebuit sa mi se scoata polipii. Eram ingrozita. Operatia era programata mai pe dupa masa si eram destul de linistita la gandul ca o voi avea pe mama alaturi. Dar cand eram pe punctul de a intra in salon asistenta i-a oprit trecera mamei. Am crezut ca lumea mea se va sfarsi pe loc. Cu greu m-am tarat intr-un pat si mi-am ghemuit picioarele la barbie si am stat asa o perioada. Asta pana cand a mai venit un baietel cam de varsta mea, la fel de traumatizat si speriat. Eram incantata la perspectiva ca nu va trebui sa ma macin de una singura si ca voi putea macar sa discut cu cineva. L-am intrebat cum il cheama, dar nu mi-a raspuns. L-am mai intrebat inca de 2 ori, dar tot nu a vrut sa imi raspunda, asa ca am renuntat. Se pare ca era mai speriat decat mine, din moment ce refuza sa isi deschida gura sau sa se miste. Asa ca am revenit la pozitia mea de dinainte si am asteptat. La un moment dat s-a deschis usa si o asistenta a venit sa ma ia. Am ajuns intr-o camera relativ mica, intunecoasa, ce avea un scaun ruginit in mijloc. Nu arata grozav, dar presupuneam ca imi era destinat. M-am asezat cuminte, insa nu aveam curajul sa spun nici un cuvant. Doctorul, plictisit isi punea niste manusi albe si asistenta, observand ca tremur usor, mi-a spus sa nu imi fie frica, ca nu ma va durea si mi-a legat ambele maini cu o sfoara alba. Iar eu tot nu indrazneam sa fac nicio miscare, desi simteam cum ata imi intra in pielea de la incheieturile mainilor. Asistenta o strangea din ce in ce mai tare, pana cand am simtit ca mainile imi amortesc. Eram imobilizata la maini, dar se pare ca nu a ajuns si picioarele mele au fost la fel de strans legate de scaun. Ma simteam neputincioasa, ca un animal legat inainte de a fi omorat. Doctorul s-a apropiat de gura mea cu o spatula si mi-a spus sa o deschid. Supusa, am facut ce mi s-a spus, desi mi-am inchis ochii. Am simtit ca si cum cineva mi-ar fi zgariat gatul pe dinauntru cu 1000 de ace si am facut greseala sa-mi deschid ochii. In fata mea am zarit un fel de farfurioara plina cu sange si polipii mei, ce semanau cu 2 boabe mari si maro de fasol, aflati intr-o balta de sange. Simteam cum la marginea gurii mi se prelingea sange, dar nu imi puteam misca mainile sa ma sterg. Simteam o durere ingrozitoare in gat, mult mai puternica decat o durere de raceala. Desi nu am indraznit sa tip, cand doctorul mi-a spus in final ca s-a terminat am varsat o singura lacrima si mi-am desclestat pumnii. Mi s-au dezlegat mainile si picioarele si am constatat ca ma dureau. Incheieturile mainilor imi erau rosii si umflate si puteam zari urma atei care m-a strans, iar gleznele imi ardeau. Dar scapasem. Si nu imi mai amintesc nimic dupa aceea.

Amintiri

Imi aduc aminte de cand mergeam la gradi, de cum ma ducea bunicul meu acolo si asteptam cu sufletul la gura sa fie si verisoara mea acolo. A fost un eveniment cand m-a dus mama. Imi amintesc cum m-am asezat pe o bancuta de lemn de dimensiuni liliputane si cum ma prefaceam ca imi dezleg sireturile, privind insa pamantul, dar prefacandu-ma extrem de preocupata, ca sa nu mi se vada lacrimile siroindu-mi pe fata. Dar nu ma puteam preface pentru totdeauna si odata si odata tot trebuia sa imi ridic privirea. Imi aduc aminte ca de indata ce mama m-a vazut m-a imbratisat si m-a asigurat ca ne vom vedea curand, incercand sa imi distraga atentia aratandu-mi dulapul verisoarei mele. "Azi sigur ca vine"; dar dulapul era gol, umerasul unde ar fi trebuit sa ii atarne hainuta era neatins, iar papuceii erau de nevazut. Imi amintesc cum tresaream la fiecare fetita ce venea, poate la fel de amarata ca si mine, insotita de vreo ruda, sperand ca va veni.
Imi amintesc cum mi-am pierdut primul dinte in timp ce mancam obisnuitul meu pranz:un mar taiat felii, pus intr-un pahar rosu, acoperit de o punga de nylon. Simteam ca trebuie sa il pierd din clipa in clipa, asa ca imi era teama sa musc cu toata forta. Totusi, am fost neatenta si am simtit o intepatura in locul dintelui din fata, mi-am coborat privirea si am vazut urme de sange. Mi-am dus mana la dintii din fata si am constatat ca nu mai era acolo. Dar unde a cazut? Pe masa nu se zarea nici urma de dinte, dar am vazut o linie rosiateca ce serpuia in josul fetei de masa. Cu maini tremurande, am dat-o la o parte si l-am vazut: dintele meu; primul meu dinte cazut. Eram usurata ca scapasem asa de usor, dar si fascinata micul meu dintisor alb, asa ca nu m-am putut abtine sa nu-l ridic de pe jos. Mi-am intins mana, dar nu ajungeam la el, asa ca m-am intins mai tare, pana cand tot corpul meu a ajuns sub masa. In patru labe, inaintam anevoios printre picioarele celorlalte fete ce isi vedeau nepasatoare de pranzul lor. Iar eu imi cautam ceea ce era al meu. Desi nu mai facea parte din corpul meu, nu puteam renunta asa de usor la el. In sfarsit am ajuns si mi-am intins o manuta dupa el. Mi-am patat doua degete cu sange, dar nu imi pasa; am ajuns la ceea ce era al meu; era din nou in posesia mea. (Cred ca si in astazi il mai am pe undeva)

Feeling alive

I finally don't need to struggle in order to be happy. For the first time in my life I feel that I might have that stability I so desperately needed. Nothing else matters when I am with him and it's such a nice feeling. All problems, worries fade away as I am kissing and looking in his eyes. I really wish this will never end. He came in a moment I was least expecting, in a moment when I was a total wreck. I had no sense of direction, no idea what I wanted or where was I going. So incredibly lost, confused, broken, sad, hopeless.
I used to write when I was overwhelmed with sadness and despair. Always talking about the same thing. It was my only way of expressing myself, of relieving all the hatred I felt inside. Now it's different. I'm different. I feel different. I've changed a lot in these past 3 years. But I've found my old self. It wasn't lost, although I strongly believed so. I never thought I could feel happy again. Happiness was such an unknown feeling for me, something that I could never feel. I didn't have any reasons to be happy. Happiness makes me feel alive. I now feel alive every time I take a breath of air. The air is now clean. I feel clean.
I also used to feel insecure. I was perfectly aware why I felt that way. I had such a low self esteem because I felt that nobody was listening to me and nobody cared. Ever since high-school I was constantly feeling depressed. I have been wasting so many nights with writing, crying, screaming in my pillow, cutting. These were the only actions I felt that kept me alive. But they've now scarred me for life. I will always remember those times. However, I am in a constant process of accepting them and being happy with what I have now.
I finally feel free. Because of the things he told me.

Embracing disaster

There's a bit of a trick in this poem. Actually there are 2 phrases hidden inside it. They're rather predictable, but anyway...I'm really proud of what I wrote for I've been struggling for a while to write something and I finally did. So I feel relieved. And happy. Extremely happy.

Such an amazing dark night it is to fall

Without any hope her body only needs to medicate,

Aimless, careless, faithless is her quest

Lonely, remotely, hopelessly are her dreams of an ideal.

Locked and hidden behind an echo

Oaths never cut her skin like a shiv,

Words reveal a fate beyond her strength to endure,

Time stays still while her wound turns into a scab,

Hollowly her heart beats like an abandoned wall.

Ember will always burn as long as she’s awake

Killing within, whilst shattering her tale.

Nodding obediently her body feels cold,

Insanity grasps intuition like a fallen anchor

Frustration has been long gone

Easing the pain with bare hands no longer demands blood.