Detest cand mama incearca sa-si arate afectiunea, mai ales cand se joaca cu parul meu.
De fiecare data cand aud sunetul ambulantei imi imaginez o tanara (niciodata un baiat!) care a incercat sa se sinucida taindu-si venele. Parca si vad sangele care ii picura pe asfalt, lasand o dara de sange in urma transportului spre ambulanta.
Cateodata ma intreb ce reactie ar avea cei din jur daca ar sti la ce ma gandesc. Si daca ar sti, ar mai vrea sa vorbeasca cu mine? Cel mai probabil ca nu.
Aproape toate melodiile din playlistul meu au o semnificatie. Iar unele melodii imi aduc atat de tare de anumite momente, episoade, perioade (de cele mai multe ori toate negative) incat uneori nu pot sa le ascult. Dar sunt fericita ca mi-am gasit un gen de muzica cu care ma identific. Majoritatea melodiilor le-am descoperit in liceu, dar pot sa ascult o piesa de 500 de ori si tot nu ma plictisesc de ea daca imi place mult.
Detest cand mi se spune ca ascult "muzica de copiii". Ma enerveaza cand cineva imi judeca gusturile muzicale pentru ca orice mi-ar spune cei din jur eu tot asta voi asculta.
Imi place mult sa merg intr-o cafenea. Singura. Mai fac asta din cand in cand, mai ales cand simt nevoia sa gandesc. De cele mai multe ori am si un pix si multe foi alaturi, dar si un ceai/cafea/ceva cald de baut(care oricum dupa cateva ore se raceste, dar nu conteaza) si un pachet de tigari. A, si neaparat iPodul. Nu pot sa scriu daca nu ascult muzica MEA.
Am un cont pe facebook. De ce? Nu, nu pentru stalk-uit oameni, ci pentru jocuri. Am inceput cu 4-5, dar acum am redus considerabil la doar 2(ma rog, recent 2 pentru ca am fost corupta).
Intotdeauna cand cineva vorbeste cu mine ma intreb daca e obligat sa o faca; mai devreme sau mai tarziu tot ma gandesc ca cei cu care vorbesc au ceva mai bun de facut decat sa stea cu mine.
Nu plang niciodata in public; de fapt o singura data am facut-o si mi-a fost imposibil sa ma controlez. Era vara, tocmai mergeam spre casa lui; era penultima oara cand faceam drumul acela. M-am asezat in spatele autobuzului 35, mi-am pus gluga in cap si am inceput sa plang. Nu imi pasa daca ma vedea cineva, tot ce simteam era durerea sfasietoare din suflet, care din pacate nu putea fi alinata de cateva lacrimi. Ploua, nu aveam umbrela, apa imi intra in papuci, incepeau sa mi se ude sosetele, ochelarii imi erau incarcati de picaturi de apa, privirea impaienjenita de lacrimi...Nici nu vedeam bine pe unde mergeam si chiar nu ma interesa. Tin minte ca eram in clasa a 12a. Da, atunci am plans mult. Acum imi amintesc ca tot atunci am plans de 2 ori in fata ei. Prima data, motiv absolut absurd imi dau seama acum, dar atunci mi s-a parut ca e sfarsitul pamantului. De fapt si a doua oara daca stau sa ma gandesc mai bine. Am chiulit de la mate, like omg, eu, Laura Sabau :)) Tin minte ca efectiv nu ma puteam opri din plans. Deja epuizasem toate resursele mele de servetele (si de obicei am 2 pachete, just in case) si am rugat-o sa imi mai dea un pachet. Venea deja pauza, iar eu nu ma oprisem din plans. Copiii din clasele I-IV incepeau deja sa misune prin curte, iar unii se mai uitau la mine. In privirea lor vedeam confuzie si neintelegere ("vorbim peste 5-6 ani" ma gandeam).
Imi place sa numar. Cand ma plictisesc numar. Trebuie neaparat sa fie un multiplu de 10. Daca nu iese din prima, mai pun o data la numaratoare masinile/farurile/liniile/geamurile.
Cateodata imi place sa privesc peste ochelari si vad totul in bokeh. [mai ales cand e noapte]. Imi place sa vad farurile de la masini si stopurile asa. Miopia can prove to be fun sometimes.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu