Contrar asteptarilor

A fost o zi lunga. Dar s-a terminat. Dorea sa se spele pe dinti inainte de a se culca, dar mica ei baie portocalie parea atat de trista si mohorata incat nici nu vroia sa intre in ea. Luandu-si cartea, s-a indreptat totusi spre baie, si-a pus pasta pe perie si a inceput sa citeasca.

Era pe balcon. Fuma. Dintr-o data a remarcat un caine negru. La fel ca si...Nu putea sa fie..Oare..Trebuie sa fie al vecinei de sus. Dar nu era. Si ea stia. S-a apropiat de usa blocului. Parea ca era in cautarea a ceva, a cuiva. A incercat sa-l cheme. Parca nici nu a auzit-o. Silueta lui s-a pierdut printre verdele violent de crud al ierbii. Fara ca macar sa ridice ochii, fara ca macar sa o priveasca. Totusi ea l-a chemat. Poate ca nu a auzit-o. Sau nu a vrut sa o auda. Sau vroia sa o raneasca. Tacerea e intotdeauna cea mai dureroasa. Nici macar cele mai crude cuvinte nu pot provoca o suferinta mai profunda. 

Si-a terminat tigara.

S-a inchis usa.

S-a inchis in ea.

Iata ca si-a atins scopul. A terminat-o. Si ce? S-a ales cu ceva? Nu tare. Spera ca finalul tragico-depresiv o va misca. Parca era de gheata. Nu a simtit absolut nimic. Nu se regasea in poveste absolut deloc.

Tocmai a avut un deja-vu. Sau poate ca a mai avut parte de acelasi sentiment mai demult. Acum mult mai demult. Acum mult timp. I-a fost dor de el. I-a fost dor de ea.

Atata timp cat va avea o foaie si un pix nu va fi singura. De fapt niciodata nu a fost singura. Doar in astfel de momente isi da seama de acest lucru  asta. O intelege. Chiar daca altii nu reusesc.

De ce se folosesc cuvintele acesta/aceasta pentru a denumi fiinte umane? Incearca sa evite formulari de genul. Suna prea...impersonal. Dar nici pentru lucruri. Unele lucruri au suflet. Unele lucruri traiesc alaturi de ea; sufera si plang alaturi de ea. 

Crede ca e fericita. Dar nu e. Incearca doar sa se amageasca singura. Poate numara pe degetele de la o mana de cate ori a fost fericita. CU ADEVARAT. Sentimentul autentic de fericire e cel ce ramane impregnat in memorie pentru tot restul vietii: persoanele implicate, circumstantele, cu ce esti imbracata, in ce anotimp, luna, zi, ora, minut, secunda a zilei s-a petrecut. Tot!

Cat de multe ar vrea sa spuna, dar parca are mainile legate, iar mintea ei refuza sa gandeasca. Tot din cauza ei. Asa a invatat-o.

Poate ca vrea ceva ce nu exista. Dar a existat odata, deci propozitia initiala e falsa. Ca nu va mai avea parte de asa ceva, asta e alta poveste. Stie asta. Stie foarte bine ca nu va mai simti niciodata ce a simtit atunci. Se intreaba doar daca mai are sens sa...

Nu! Nu vrea sa scrie decat despre asta. De asta s-a inventat scrisul pentru ca el trebuie sa reflecte tot ce un om nu poate sa rosteasca cu voce tare. Bucuriile se pot exprima cu usurinta. Atunci ce mai ramane? Da! Chiar acel lucru. Toata lumea se plictiseste de tine la un moment dat, fie ca recunoaste sau nu. Dar noi, in stupizenia noastra, credem cadaca vorbim cu cineva toate problemele noastre vor disparea ca ceata in momentul rasaritului soarelui? Daca nu vorbesti tu cu tine, cum sa vorbesti cu altii? Spune-mi!

Silent hunter. Silent strike. Au ceva in comun. A silent hunter strikes silently. Evident. Dar intotdeauna i-a placut mult jocul. Ulterior si formatia/dj-ul/whatever.

Si da! A fost fericita. Obiectele te fac fericita. Cum altfel ai putea fi fericit? Asta daca nu esti un calugar budist. Unele obiecte au o insemnatate mare pentru posesor. Nu inseamna ca esti superficial. Iti gasesti linistea in lucruri care te fac fericit si care stii sigur ca nu te vor rani sau dezamagi vreodata. Dar asta bineinteles ca nu poti sa o intelegi.

I believe in me and I believe that I am not meaningless.

A inceput sa uite. Lucruri care credea ca vor ramane mereu impregnate in memorie incep sa se stearga. Incet dar sigur. Atata doar ca nu stie cu ce va ramane peste o luna, o jumatate de an, 10...Ce anume se va pastra si ce anume se va sterge pentru totdeauna?

Nu a trebuit sa planga. A trebuit sa scrie. In romana. Nu engleza. Ciudat. Niciodata nu a simtit nevoia sa scrie in romana.

Avea dreptate. Nu e ciudata. Nu se intelegea pe sine (ca veni vorba tot nu se intelege) si poate nu se va intelege niciodata. Dar nu e nimic.

Singurele momente cand simte cu adevarat ca exista e atunci cand isi asterne gandurile pe o bucata de hartie. Inceputul e mai greu. Dar apoi cuvintele vin de la sine. Mintea ei functioneaza! Gandeste! Deci nu s-a pierdut pentru eternitate! Pana cand gandurile nu sunt exprimate, nu isi gaseste linistea. Pana cand corpul nu cedeaza din cauza extenuarii, nu poate adormi.

Linistea i-a fost tulburata de o tigara aprinsa aruncata in bezna noptii. Pentru un moment a crezut ca ea a fost cea care a scapat-o. Dar inca se afla intre degetele ei. Nu i s-a parut. A fost real.

Pana si el a fost real. Ciudat. Acum nu imi mai aduc aminte de el. Sau nu vreau. Nu acum. Nu e momentul.