What if I can’t forget you?
Fiecare calatorie cu metroul ma
fascineaza. Ceea ce m-a sursprins in Bucuresti e multitudinea de smartphone-uri
detinute de oameni. Orice piti sau cocalar care se respecta are un ifone; sau
cel putin un blackberry roz, perfect asortat cu unghiile de 5 cm, care sunt si
ele roz, desigur. In prima luna in Bucuresti abia asteptam sa merg cu metroul.
Parca pe vremea aceea mai erau oameni care se ocupau si cu altceva decat
butonat device-uri. Dar ceea ce mi-a placut a fost faptul ca mai vezi si oameni
mai diferiti, boemi, nonconformisti, care citesc romane de autori ciudati.
I’ll burn your name into my throat.
Ma cam enerveaza metrourile spre
serviciu. Inteleg ca sunt hip si urban, toate pline de graffiti, dar te
zgaltaie in ultimul hal. In plus, daca te-ai obisnuit cu vocea primitoare a
doamnei care te anunta ce statie urmeaza,
fii pregatit sa ti se urle ca urmeaza statia Politehnica cu peronul pe partea
stanga. Nu cred ca s-a inventat o pereche de casti care sa anlihileze complet
zgomotele adiacente din metrou. Oricat de tare ar fi dat volumul, nu ai cum sa
ratezi cel putin un ‘atentie se inchid usile’.
I’ll be the fire that will catch you.
Din motive practice, evit sa ma
tin de o bara in jurul altor persoane. Totusi, cand e mult prea aglomerat sau
pur si simplu aleg sa nu imi pese, mai trec peste. Nu suport privirea aceea
nedumirita din ochii oamenilor. Se uita la incheietura, apoi la fata mea, apoi
din nou la incheietura. Oare la ce se gandesc? Nu suport sa vad privirile lor
pline de mila.
What’s so good about picking up the pieces?
Imi place sa ma uit la oamenii din metrou si sa ghicesc ce
fel de viata au. Bine, pentru majoritatea e destul de evident. Dar mai vad
ocazional oameni pe care nu pot sa ii citesc. Oare la asta se referea el? Asa
aratam eu cand imi spunea ca nu ma poate citi?
None of the colours ever light up anymore in this hole.
